Mircea Cartarescu

Mircea Cărtărescu (n. 1 iunie 1956 în Bucureşti) este un poet, prozator şi publicist român. Este căsătorit cu poeta Ioana Nicolaie. Este considerat de critica literară drept cel mai important dintre poeţii generaţiei optzeciste. Este conferenţiar universitar doctor la Catedra de literatură română a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti.
A debutat cu poezie la Cenaclul de Luni, coordonat de profesorul Nicolae Manolescu, şi în volum în antologia Aer cu diamante, dar a citit şi proză la cenaclul lui Ovid S. Crohmălniceanu, Junimea. De altfel va publica o proza în antologia Desant'83. A debutat în volumul individual Faruri, vitrine, fotografii la editura Cartea Românească în anul 1980. A continuat să scrie versuri, a publicat mai multe volume, intre care se remarcă Poeme de amor sau Totul.
Absolvent al liceului "Cantemir Voda" din Bucureşti, urmează cursurile Facultăţii de Limbă si Literatură Română a Universităţii din Bucuresti. În 1980 prezintă teza de licenţă despre imaginarul poetic eminescian din poezia postumă, care s-a transformat în volumul "Visul chimeric". În anul 1999 obţine doctoratul în literatură română cu o teză despre Postmodernismul românesc coordonată de profesorul Paul Cornea, publicată în acelaşi an la editura Humanitas.
Între 1980 şi 1989 a fost profesor de limba română, apoi funcţionar la Uniunea Scriitorilor şi redactor la revista Caiete Critice. Din anul 1991 este lector la catedra de Istoria literaturii române a Facultăţii de Litere din Bucureşti. Din anul 2004 este conferenţiar la aceeaşi catedră.
A debutat in 1978, cu un grupaj de poezii în revista România Literară
“Mi s-a-ntîmplat în această viaţă cel mai trist lucru cu putinţă: dintr-un poet am devenit un autor. Cred că am fost un poet adevărat cîndva, în adolescenţă, cînd nu publicasem - şi, în afară de jurnalul intim, nici nu scrisesem - încă nimic. Este starea mea ideală, pierdută pentru totdeauna şi la care visez mereu: aş vrea să mă întorc acolo, să dispară cu desăvîrşire amintirea celor - vai! - zece cărţi scrise în cei douăzeci de ani de cînd am debutat. Aş vrea să am curajul să redevin un nimeni, dar curajul acesta nu-i este dat oricui.
Ce vei găsi în aceste zece cărţi? Dacă ai răbdare să le vînturi - cîteva pagini bune. Dar nu cele pe care critica le-a scos în evidenţă. Căci aceste pagini norocoase sînt, cum se întîmplă mereu, înecate în foarte multă literatură. Şi cu cît literatura e mai bună, cu atît sînt mai puţine şanse să găseşti şi pagini mai mult decît reuşite artistic: pagini adevărate . Ele sînt tot ce e preţios în cărţi, căci nu sînt experiment, ci experienţă, şi nu sînt reuşite de autor, ci daruri făcute autorului. E motivul pentru care orgoliul scriitoricesc e atît de stupid. Pentru aceste rare pagini ar trebui să ai doar o mare recunoştinţă.
Nu trăiesc ca un scriitor şi nu mă simt un scriitor. Mă simt doar un om foarte liber şi - fiindcă preţul libertăţii e cel mai mare - foarte trist. Încerc să trăiesc mai departe. Nu ştiu dac-o să mai scriu ceva vreodată şi nici nu-mi pasă. Nu vreau să rămîn în azilul de bătrîni al istoriilor literare.”



Adio! La Bucureşti

un timp am fost atât de apropiaţi amândoi
încât îmi aminteam episoade din copilăria ta
şi visam visele tale
şi când tu îţi mâncai curcubeul la lactobarul de lângă scala
eu schimbam feţe - feţe...
un timp am fost atât de fericiţi amândoi
încât stăteam la facultate în aceeaşi bancă
şi fondul de ten de pe fruntea ta mi se părea mai important pentru omenire
decât marile descoperiri geografice.
şi apoi treceam dizolvând în culoarea de televizor în culori a umbrelei
magazinele cu frapé-uri, furouri şi doftorii din pasaj
cei o sută cinci zeci şi patru de centimetri ai tăi
măturau asfaltul în faţa noastră
şi spintecau cu lanternele întunericul bulevardului
în dreptul teatrului foarte mic
şi îţi cărau în memeorie alte glasuri, alte încăperi...

dar s-a sfârşit, s-a sfârşit! de-acuma cu care amant
te mai împleticeşti pe sub stele, pe sub bolovanii de diamant?
de-acum patina timpului aproape-a virat
pe patinoarul părului tău patinat.
adio!
adio!
Adio!
la revedere, dragoste, în toamna aceasta!
de-acum amorul nostru sparge asfaltul pentru lucrările de canalizare
ca să ne asigure o existenţă decentă.
vreau să-ţi mai spun
că aseară s-a prăbuşit de singurătate
romarta copiilor.